Cartierul morilor apuse

În dimineaţa târzie de august în care am pornit către Valea Morilor, nimic nu părea sa ne contureze în roz ideea morii de hârtie. Cu toate acestea, un mic sătuc descoperit intamplator în căutările noastre de locuri cu iz de hârtie, urma să ne deschidă orizonturi noi in privinţa morii noastre.

De pe malul unui lac de poveste, care oglindea un cer incredibil de azuriu, am luat-o la pas pe cărarea care ne ducea în Cartierul morilor de altădată. Drumul, lung de 2-3 km, fusese săpat în inima muntelui şi şerpuia în paralel cu râul învolburat, care odată contribuise la apariţia morilor de hârtie, iar mai târziu, la dispariţia lor.

Am găsit astfel un loc magic, în care, până în anii ’60, o întreagă comunitate trăia din fabricarea hârtiei. Acum însă, cartierul morilor părea un fel de Vale a plângerii: peste 20 de foste mori, mai mari sau mai mici, năpădite de vegetaţie, îşi afişau cu tristeţe scheletele cenuşii, ascunzând poveşti nescrise vreodată.

Am oscilat un moment între bucuria descoperirii morilor de hârtie şi tristeţea dispariţiei lor. Totuşi, uimirea şi apoi încântarea au biruit atunci când ne-a întâmpinat triumfătoare o adevărata moara de hârtie, devenită acum muzeu. Reclădită din 3 foste mori, “moara cu noroc” fusese salvată, iar noi eram printre norocoşii care o vizitau, admirau, se umpleau de energie pozitivă ascultându-i povestea. Am descoperit cu bucurie un muzeu al hârtiei, reconstituire a meşteşugului fabricării hârtiei, inventar al uneltelor şi echipamentelor folosite de secole, urmaş solitar al unui meşteşug atât de răspândit odinioară.

Muzeul părea o adevărată moară de hârtie, fiind amenajat ca pe vremea în care întreaga vale răsuna de bătăile sacadate ale şteampurilor. Într-un colţ, un domn simpatic demonstra în faţa vizitatorilor, cu mişcări atent chibzuite, cum se face hârtia manuală; lângă unul din pereţi zăcea o stivă de zdrenţe de bumbac, pregătite pentru a fi mărunţite şi transformate în pastă de hârtie; ceva mai încolo câteva prese de lemn şi metal, mai noi sau mai vechi, erau gata-gata să preseze foile de apă. Totul încărca locul cu ceva din atmosfera de altădată a manufacturării hârtiei.

Părea incredibil cum dorinţa de a reînvia un meşteşug avusese forţa de a rescrie o pagina din istoria unui loc, a hârtiei, a răspândirii culturii locale. Relicvă a unei epoci apuse, moara refăcută va domina cu mândrie orizonturile istoriei hârtiei, multă vreme de acum înainte. În spatele ei, triste şi parcă neîmpăcate cu degradarea actuală, celelalte mori surori, se înşiruiau tăcute de-a lungul potecii înguste, lăsându-te să-ţi imaginezi cum răsărea soarele acum zeci şi sute de ani, în cartierul morilor apuse…