Aseară, am dat peste Universul cărţilor al lui Albert Flocon. Am deschis-o şi de la primele rânduri ale introducerii am ştiut că vreau să o citesc. Cartea începe aşa:

“Orice activitate umană este, în ultimă instanţă, tributară cărţii. Întregul univers, cu trecutul şi prezentul lui, poate fi citit, studiat şi trăit din fotoliu. […] Deopotrivă atracţie şi primejdie din partea unei civilizaţii în întregime livrescă: viaţa citită înlocuieşte viaţa trăită. […] “

Aşa mi-am început mereu lecturile, cu prefaţa sau cuvântul înainte. Dacă ce citeam despre autor sau despre scrierile lui  trezea în mine ceva, curiozitate, admiraţie, dorinţa de a afla mai mult, continuam să citesc, să-l cunosc mai bine pe cel care ştia să scrie în felul acela care ajungea la mine. Uneori, continuam simţind că voi descoperi acel ceva care mă va mişca interior. Alteori, citeam doar pentru că ştiam că în orice carte faci o mică descoperire care schimbă ceva la tine. Nu cred să fi existat cărţi la care să nu-mi fi plăcut ceva, cât de mic, chiar dacă în întregime nu erau pe placul meu.  Oricât de “proastă” ar fi fost o carte, aflam ceva nou, găseam ceva ce-mi plăcea, descopeream ceva la mine prin intermediul ei.  M-am considerat întotdeauna datoare să citesc acele cărţi care ajung la mine, pentru că hazardul potriveşte lucrurile cum e mai bine.

Mi s-a întâmplat uneori, să citesc din respect faţă de cel care scrisese acea carte.  Am o mare admiraţie pentru oamenii care scriu. Ei au ceva în plus faţă de oamenii de rând, sunt mai atenţi la viaţă, conectaţi diferit la realitate şi dincolo de ea. Mi se pare că-s însuşiri pe care nu le are oricine.  Mi-a plăcut mult şi m-a emoţionat titlul cărţii lui Dan C. Mihălescu: Cărţile care ne-au făcut oameni…simplu şi adevărat. Fără cărţi nu am face nimic din ceea ce facem şi nu am fi nimic din ceea ce suntem.

Cărţile ne hrănesc pe noi ca indivizi şi ne ajută să creştem mari în spirit. Cărţile sunt daruri divine, iar scriitori, oameni cu har.  Am mai spus-o şi o mai spun, cărţile ne ajute să ne împrietenim cu noi înşine, să ne descoperim, să ne acceptăm, să ne iubim ca apoi să-i putem iubi pe ceilalţi, să ne putem bucura ca să bucurăm la rândul nostru.

“Cartea este cu adevărat acel “speculum humanae salvationis” (oglinda mântuirii omeneşti) care apropie peste spaţiu şi timp pe cel care caută, de cel care descoperă; oglindă în care licăreşte o speranţă de viitor.”